Mă trezesc mahmur dimineața următoare și văd că îmi aduce o cană mare de cafea și micul dejun la pat. Pe lângă asta mai văd și o nouă brățară pe mâna ei, pe care ea încearcă să o ascundă. Se poartă frumos cu mine, ca și cum ar încerca să spele jegul pe care îl are în fața ochilor, dar în gândul ei visează la după-masa în care îl va vedea iar, departe de igrasie, departe de mizerie, departe de lucrurile simple pe care o faceau odată și pe ea fericită, departe de mine. Dar continui să o iubesc. Cel mai mult noaptea, când o mai găsesc acasă, când toate gândurile zilei i se risipesc sub plapuma cu care o acopăr grijuliu, de parcă mi-ar fi frică să o trezesc din visul ei frumos și să mă observe, ca mai apoi să creadă ca visul s-a transformat în coșmar. Știu că nu la mine visează. Dar o iubesc.  De la un timp însă, începe să nu mai treacă pe acasă, își adună lucrurile când sunt eu plecat și le mută în altă lume, în alt cartier mai liniștit, mai scump. O mai văd din când în când și asta doar pentru că și-a uitat ceva. N-am timp să o întreb ce a uitat? Că mai sunt și eu prin preajmă? Că își lasă baltă toate visele pe care le avea odată crezând că îi va fi mai bine cu ceva mai mulți bani în jur? E exact ca celelalte fete. Mi-au trecut prima dată pragul cu entuziasm, pentru ca la final să se șteargă pe picioare de el. O sun în fiecare zi, dar nu pot să cer răspunsuri de la mesageria vocală. O fi la o cabană la munte, o fi cu barca pe ceva lac. O fi fericită. Încerc să mă obișnuiesc cu ideea și încerc să o uit. Ies în oraș cu niste prieteni vechi. Beau mult. Fumez și mai mult. Din când în când mă duc la curve, pe care la final le pun să îmi spună “te iubesc“. Mă simt terminat. Dar cel puțin acum nu mai am probleme cu somnul.

E ora unșpe noaptea, deci e încă sâmbătă. Încerc de jumătate de oră să o sun. Până la urma îmi răspunde. Nu zic nimic. Nu știu cu ce să încep. Așa că o las pe ea.

-Ești o femeie cu burtă și păr pe coaie! Îmi zice și închide.

Deja e duminică. Ar trebui să dorm. Trag plapuma peste mine și aștept.

(C.Alexandru)

astazi, 14 februarie 2010, nu am facut nimic. nu am oferit flori, nici cadouri, nici zambete, nimic. pentru mine a fost o zi ca oricare alta, fara febra ridicata a dragostei, fara o inhalare a gramului de romantism. incep sa cred ca sunt al dracului de misogin. si asta datorita celor care traiesc cu si pentru impresia ca dragostea poate fi cumparata.  si prin chestia asta unii pun capul fericiti pe perna, consolandu-se cu ideea ca au cumparat un suflet. de fapt, prietenilor, cumparati o simpla idee.  o idee pe care o sa o transmiteti din generatii in generatii. iar peste vreo 100 de ani o sa ne trezim ca ne dam ADD in lista sufletului. de cine ne place il punem intr-un loc special, de cine nu, le dam IGNORE. si cum am putea sa dam ignore cuiva cand de noi am uitat de mult? uitam cat de simpli suntem si vrem sa parem complicati, de neinteles. vrem sa credem ca viata e un film de actiune in care ceilalti cauta sa ne raneasca iar noi suntem eroii principali. si poate de asta reactionam asa de stupid si fara sa gandim uneori, pentru ca avem impresia ca eroul principal nu moare niciodata. o sa crezi ca am deviat de la subiect. dar nu. totul tine de dragoste. tot ce facem. nu ma refer aici la modul de dragoste dintre iubiti, ci la modul de dragoste dintre oameni. vrem sa fim fericiti, dar ne cautam fericirea in lucrurile pe care le are vecinu, gandindu-ne ca meritam si noi mai mult. dar cand o sa incetam sa ne gandim la ce meritam fiecare. hai sa ne analizam fiecare trecutul. oare chiar meritam toate lucrurile bune pe care le-am avut? oare am facut mereu bine? oare am fost mereu cu gandul si la ceilalti nu numai la noi? poate aberez…dar un motiv de sarbatoare avem in fiecare zi, un motiv de dragoste la fel. nu numai azi, 14 februarie 2010, ci in fiecare zi cand deschidem ochii. in fiecare zi ni se intampla un miracol, dar nu il intalnim pentru ca el apare de multe ori in lucurile simple, care nu ne mai intereseaza azi. asa ca incepem sa credem ca maine va fi la fel ca azi. si asta dintr-un singur motiv…frica de a iubi, de a face ceea ce vrei cu adevarat. iar pentru asta o sa va dau un exemplu.

era un tanar care avusese o relatie cu adevarat frumoasa. in care iubea si era iubit. si cum se spune ca orice e frumos tine putin, intr-o zi povestea cea frumoasa se termina. personajul nostru incearca sa gaseasca altceva, pe altcineva, un model de perfectiune. si poate ca trecuse pe langa el de atatea ori, dar nu avea curajul de a face mai mult decat faptul de a admira din afara. asa ca trece un an, si personajul nostru se gaseste singur pe strada. citise o carte in care i se spunea ca unii oameni puteau comunica cu ingerii lor asa ca incearca si el. in gandul lui incepe sa ii puna intrebari ingerului lui referitoare la faptul ca e singur si ca nu isi poate gasi pe nimeni. de ce? ingerul nu ii raspunde. asa ca personajul nostru renunta. continuand ca mearga pe strada la un moment dat intalneste un caine care bea apa dintr-o balta. nimic iesit din comun isi zice. asta pana cand cainele incepe sa ii ia urma. se apropia tot mai mult de el. iar el simtea adrenalina prin vene. vroiam sa fuga dar ii era rusine de multimea aflata pe drum. asa ca merge inainte. cainele dupa el. cainele se afla la o distanta la care usor putea sa il muste, fara sa schiteze un gest. speriat, personajul nostru ajunge la trecerea de pietoni. acum rasufla usurat stiind ca animalul nu ii va lua urma. cand paseste pe cealalta parte a trotuarului aude in cap o voce.  “acum stii de ce nu iti gasesti pe nimeni? nu raspunde. sa luam exemplul animalului. desi s-a aflat la o distanta mica, o distanta la care ar fi putut musca din tine fara sa reactionezi nu a facut-o. si stii de ce? pentru ca nu stia cum o sa reactionezi tu. la fel se intampla si cu tine. desi esti mereu aproape de a gasi fericirea, nu o faci, pentru ca iti e frica de cum va reactiona persoana in cauza. iti e frica de respingere. cainele era flamand, putea sa se ospateze cu tine. dar a ales sa ramana flamand pentru ca nu stia cum te vei purta tu. asa ca nu ii urma exemplu. musca si gusta din fericire asa cum iti iese in cale fara sa iti pui intrebari. pentru ca si persoana respectiva face la fel ca tine. nu reactioneza de frica gesturilor tale urmatoare. deci musca si iubeste tot ce intalnesti. daca vei fi respins macar stii ca ai incercat”.

asa ar trebui sa fim toti. sa iubim fara sa punem intrebari. iar azi, 14 februarie 2010, as fi vrut sa fiu acasa, langa cei dragi, sa ii iubesc in felul meu fara sa le-o spun. dar uite-ma aici, azi, 14 februarie 2010, departe de casa, singur intre 4 pereti plictisitori, asteptand sa mi se intample ceva bun, fara sa realizez ca simplu fapt ca ma trezesc in fiecare dimineata e cel mai bun lucru care mi se poate intampla.

(C.Alexandru)

nici macar n-o sa tremur pe lemnar.

si de o sa rezist la prima lovitura

o sa ma urc singur la loc,

si nici aschite n-o sa scot din mine!

teama o am din faptul ca sunt doar un lemn.

(C.Alexandru)

doar plasturi puși

peste trupul meu bolnav și rupt.

umerii tăi erau stâlpii

pe care îmi sprijineam gândurile,

iar inima ta, pâinea și apa necesară

pornirii la drumul vieții.

coapsa ta goală făcea din mine

Columbul pielii tale,

iar sânii tăi s-au transformat

în mărul care-l port în gât.

buza de sus era sticla din care mă îmbătam noaptea

pentru ca dimineața să mă vindec cu cea de jos.

în ochii tăi mă ascundeam de arșița celui galben

și tot în ei mă înecam de fiecare dată când clipeai.

dar tot ce-a rămas din tine acum

e spatele pe care mi-l întorci.

(C.Alexandru)

http://elfyourself.jibjab.com/view/DmVd7h9PdbIId3t73Aan

se pare ca urmasele Atenei/Minervei au disparut asemeni Atlantidei.

și sufletul l-au făcut lacăt,

mi-au pus o cârpă udă-n gură

să nu Te mai vorbesc vreodată.

tot ce-am avut la mine mi-au luat

până și dreptul meu la o iertare,

de mâini și de picioare m-au legat

și scuipă acum pe mine fiecare.

dar am eu oare dreptul ca să plâng?

sau să mă cred poate mai bun ca ei?

cum pot să cer iertare dacă eu

nu-i iert la rândul meu și pe atei?

deci să mă scuipe și să mă înjure

căci n-am să le răspund la fel

și poa’ să-ncerce ce vor ei ca să tot fure

când eu te port în suflet și nu-n portofel.

și să m-amenințe cu teoria lor

cu faptul că mă expun la multe riscuri

dar să nu-mi spună ei că nu exiști

când tu ești suma mea de lipsuri.

(C.Alexandru)

îmi părăsesc costumul și ies pe ușă gol,
asemeni unui nou-născut,
mă arunc în primele brațe pe care le văd întinse
și abia atunci încep să plâng.

(C.Alexandru)

dar imi e teama ca nici atunci nu o sa incetezi

sa faci din mine locul in care sosesti si pleci

cand vrei tu.

te-as lasa intr-un loc pustiu

intr-un loc pe care sa il stiu doar eu

si apoi mi-as sterge memoria.

te-as lasa sa plangi neincetat,

sa vad ca suferi!

dar cand plangi tu, pentru mine nu e planset,

e picatura chinezeasca!

(C.Alexandru)