Despărțirea de sâmbătă
Era o zi de duminică, una din zilele în care mă gândesc că odihna a trecut fără ca măcar să am parte de relaxare. Mă gândesc cum voi reacționa mâine, când mă voi trezi fără nici un chef din patul pe care de aproape trei luni de zile am uitat să-l fac. E unul din avatanjele de a fi singur. Știu că nu mă va bate nimeni la cap pentru că sunt dezordonat și am uitat să îmi spăl hainele, pentru că nu mi-am băut laptele și nu am mâncat prostia din farfurie pe care mai apoi să o acompaniez cu complimente de genul “ a fost cea mai gustoasă“. Pentru că de cele mai multe ori asta întâlnești într-o relație. Laude banele si reciproce când de cele mai multe ori nu e cazul. Dar oricât de prost ar fi sexul și oricât de proastă bucătăreasă ar fi ea îi spun te iubesc în fiecare dimineață. Și asta doar din frica de a nu rămâne singur. Puțină lume mai iubește, în schimb ne place ideea asta de dragoste, de suflete pereche. Îmi place să cred că am unde să alerg în momentele în care mă satur chiar si de mine însumi. De cele mai multe ori iubirea e ca și medicamentul, știi că n-are nici un efect dar continui să îl iei în speranța că poate te vei vindeca. Și apoi, ca în majoritatea tratamentelor, începi să te obișnuiești și nu mai răspunzi în nici un fel la medicament. Intervine rutina. Încep să mă plictisesc să îi fac pe plac celei care îi place să se considere jumătatea mea. Atâta timp cât nu mă regăsesc pe mine, cum aș putea să îi spun cuiva că e jumătatea mea? Dar o spun, împins de la spate pentru că nu vreau să rămân singur. Pentru că încă am nevoie să împărtășesc cu cineva ceea ce ma roade. Pentru ca într-un final să aud că răspunsul e “ și eu am pățit la fel“. Și atât. Drum bun și să ai o zi bună. Ies pe ușă și spun că m-am săturat, că în seara asta o să avem discuția aia. Discuția aia pe care de un an de zile o amân de fiecare dată când ma uit în ochii ei și spun că mai merită o șansă. Până la urmă mă urăsc, urăsc faptul că sunt slab, și mă consolez doar cu gândul că putea fi și mai rau. Și așa nu pot să îmi rezolv problemele și încep să pun pe primul plan lucruri care nu mă mai fac fericit, iar visele încep să le arunc în debaraua cu lucruri vechi de care nu mai am nevoie. Azi un vis, mâine altul, până în momentul în care o să mă trezesc că m-am aruncat pe mine definitiv. Cu visele mele, cu principile mele, cu modelele mele. Pentru ce? Ca să nu fiu singur. Mă mulțumesc cu puțin pentru că nu pot să cred aș putea avea tot ce mi-am dorit. Când mi se întâmplă ceva bun nu mai pot să îl primesc pur și simplu, așa că încep să îmi pun întrebări, oare cu ce scop mi se întâmplă mie? De ce am eu norocul ăsta? Am început să nu mă mai gândesc că poate chiar merit, că poate chiar pot mai mult. Dar vreau lucruri noi, vreau să am lângă mine personae noi, vreau să fac lucruri pe care niciodată n-am avut curjaul să le fac. Vreau să primesc și să ofer. Vreau să mă trezesc dimineața cu un sărut și cu un zâmbet nu cu faptul că ea a întârziat la servici. Ea, care e la fel de indiferentă și atunci când facem sex. Nici măcar nu se mai poate uita în ochii mei când stă deasupra, pentru că știe că în curând o să mă termin și o să poată și ea să adoarmă. Mă consider un ratat, pentru că ea vrea excursii în diferite țări la fiecare sfârșit de săptămână, vrea distracție, vrea să fie recunoscută. Lucruri pe care eu nu mi le permit să i le ofer. Îmi urăște monotonia în care cad în fiecare zi, fără să știe că sunt așa doar din frica de a nu da pe față ceea ce îmi doresc, iar prin asta să o rănesc pe ea. Așa că a început să mă înșele. Pentru că merg cu troleul, pentru că nu o scot nicăieri, pentru că prefer să stau în casă în momentele mele de liniște și să mă bucur de ea. L-a găsit pe unul care îi face pe plac, iar pe mine, deși nu mi-a zis-o, știu că a început să mă considere un pierdut fără nici un viitor. Și asta fără să observe că în trecut îi făceam și eu toate poftele. Ea crede că m-am transformat. Iar eu, sunt mai mult ca sigur că la fel va ajunge și amantul ei. Dar probabil îl va părăsi și pe ăsta când va descoperi că nu mai au nimic în “comun“. Încep să fac cunoștiință cu barurile, cu un număr mare de pahare în timp ce îmi vine în minte prima ceartă și împăcarea ce se terminase cu un sex pasional la ea pe canapea. Știu că în momentul ăsta ea chiar asta face. Doar că de data asta a schimbat personajul. Nu mai sunt eu. Eu nu mai sunt destul de bun.
Mă trezesc mahmur dimineața următoare și văd că îmi aduce o cană mare de cafea și micul dejun la pat. Pe lângă asta mai văd și o nouă brățară pe mâna ei, pe care ea încearcă să o ascundă. Se poartă frumos cu mine, ca și cum ar încerca să spele jegul pe care îl are în fața ochilor, dar în gândul ei visează la după-masa în care îl va vedea iar, departe de igrasie, departe de mizerie, departe de lucrurile simple pe care o faceau odată și pe ea fericită, departe de mine. Dar continui să o iubesc. Cel mai mult noaptea, când o mai găsesc acasă, când toate gândurile zilei i se risipesc sub plapuma cu care o acopăr grijuliu, de parcă mi-ar fi frică să o trezesc din visul ei frumos și să mă observe, ca mai apoi să creadă ca visul s-a transformat în coșmar. Știu că nu la mine visează. Dar o iubesc. De la un timp însă, începe să nu mai treacă pe acasă, își adună lucrurile când sunt eu plecat și le mută în altă lume, în alt cartier mai liniștit, mai scump. O mai văd din când în când și asta doar pentru că și-a uitat ceva. N-am timp să o întreb ce a uitat? Că mai sunt și eu prin preajmă? Că își lasă baltă toate visele pe care le avea odată crezând că îi va fi mai bine cu ceva mai mulți bani în jur? E exact ca celelalte fete. Mi-au trecut prima dată pragul cu entuziasm, pentru ca la final să se șteargă pe picioare de el. O sun în fiecare zi, dar nu pot să cer răspunsuri de la mesageria vocală. O fi la o cabană la munte, o fi cu barca pe ceva lac. O fi fericită. Încerc să mă obișnuiesc cu ideea și încerc să o uit. Ies în oraș cu niste prieteni vechi. Beau mult. Fumez și mai mult. Din când în când mă duc la curve, pe care la final le pun să îmi spună “te iubesc“. Mă simt terminat. Dar cel puțin acum nu mai am probleme cu somnul.
E ora unșpe noaptea, deci e încă sâmbătă. Încerc de jumătate de oră să o sun. Până la urma îmi răspunde. Nu zic nimic. Nu știu cu ce să încep. Așa că o las pe ea.
-Ești o femeie cu burtă și păr pe coaie! Îmi zice și închide.
Deja e duminică. Ar trebui să dorm. Trag plapuma peste mine și aștept.
(C.Alexandru)
